wearing the inside out

poate că...

..două pastile nurofen forte sunt suficiente pentru durerea mea de cap
...fata care mi-a zâmbit şi căreia i-am zâmbit n-a fost într-un vis
...nu-mi vine să cred
poate că.


Roşu Aprins

colorează-mi tăcerea




îmi savurez cu poftă femeia din ceai, scorţişoara. mă arde pe limbă, dar nu mă opresc. e una din serile alea în care luna plină joacă şah cu Horus, ascultă Riverside într-un pub împuţit şi soarbe şi ea dintr-o cană de ceai de scorţişoară cu ginseng. sunt lipicioasă pe degete, de la miere, ea mă linge la fel de pofticioasă ca o pisică. asfaltul tot doarme încă de dimineaţă, nu se mişcă nici o piatră. se mişcase în august anul trecut, se zdruncinară stânci în octombrie trecut, în noiembrie un uşor cutremur şi toate zilele care-au urmat nu se clinteau din calendar. până azi. până în clipa asta. 18:37:10.
azi m-am învârtit eu în jurul pământului infertil din mine, azi mi-am mişcat pietrele de pe pleoape şi s-au rostogolit peste femeia mea de scorţişoară şi cafea. azi am fumat puţin.



amantes amentes !

de câteva zile ascult doar piesa asta
şi tot de câteva zile m-am pus pe curăţenie generală între hârtii. degeaba...zic eu. dar a meritat până acum. normal că n-am aruncat nimic. nu pot să renunţ la nici un bileţel, nici un test din liceu, la nici o pagină de jurnal.





e un gol mare în mine






(o voce feminină faină şi chitara lui Manolovici aici iar varianta masculină aici . ploaie în luna lui...august. când ne iubeam prin mansarde. iar pereţii odăii erau neliniştiţi. )


o să te plouă pe aripi, spuneai

dar nu-i nimic, Lorelai...


pentru că deja începe depresia. deja încep să-ţi danseze calmante imaginare prin creier. deja îmbătrâneşti devreme... şi plângi.

unde eşti?


primăvară în loc de toamnă

sunt o vomă.

lipicioasă, cleioasă. te fereşti de ea. oamenii vomită pe mine. sunt o vomă uriaşă. aş vrea să mă vomit şi eu, dar cum aş putea? sunt o vomă misogină, uneori feministă. sunt o vomă xenofobă câteodată. sunt o vomă uriaşă. treci pe lângă mine şi vomiţi când mă vezi. mi-e rău. ameţesc. aş vrea să mă evapor. aş vrea să mă calce lumea în picioare. aş vrea să fiu iarbă.

dar sunt o vomă. aşa mi-a fost dat, aşa îmi stă scris. acesta e destinul meu vomitiv.


Eseu despre moarte

ce poţi să spui despre moarte când... se stinge lumina?




Vid.




o durere atât de amară, încât...




nu pot să spun nimic despre moarte. nici măcar atunci când mă loveşte soarele din plin. uneori mă gândesc la...






voi pune punct.


o veşnicie înainte de pat...

şi toate amânările somnului se scurg printre paşi, când centimetri se transformă în plimbări interminabile pentru că oamenii au nevoie de măşti de gaz şi de sudură să-şi protejeze chipul ochii nasul sub care se ascund extazul fanteziile.
iar timpul se uită urât ca un vecin gelos şi beat, îţi dă cu pumnul să-ţi întindă zilele lunile anii toţi ca să-ţi accepţi soarta prelungită-n aşteptări.
mai bine aleargă veşnicia, înghite ecoul, pune capac infinitului şi desenează linia care separă...
vorbesc prea verde azi, lipseşte ermetismul şi-o să mă pun în pat să dorm.
fă la fel.
şi treci peste linie.


treci peste linie? dar eu când trec? (adăugare de luni seara, 6 aprilie 2009)


so take a look at me now

unde eşti
???????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
???????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
???????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????
????????????????????????????????????????????????
????????????????????????????????????????
???????????????????????????????????
?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
???????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????????
?????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
???????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
???????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
???????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????
???????????????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????
????????????????????????????????????????
?????????????????????????????????
??????????????????????????
?????????????????????
???????????????
???????????
????????
??????
????
???
??
?


the same old fears

cum să dau pagina mai departe, să continui povestea, să ajung la sfârşit?

nu cred în sfârşitul ăla, era doar un final de capitol. trebuie să fie mai mult. cum să-ncep o nouă carte când nici măcar pe asta n-am terminat-o?

nu mă laşi s-o deschid, să-mi reiau lectura şi visul, să-mi lovesc pupilele de câteva pagini, o frază chiar, oricât ar fi. deschide-mi cartea acolo unde mi-am lăsat semnul, dă-mi să citesc stând printre perne în pat, închide lumina când vezi că adorm şi stai lângă mine, pune degetul între pagini să ştiu unde-am rămas când mă trezesc.

ştiu că nu s-a terminat povestea. nu, nu-mi trece până când nu mă conving care-i sfârşitul. în fond şi la urma urmei, e cartea mea preferată.


până mâine

ca şi când copiii mici râd în exces după care intră subit în plâns nevrotic, asta e soarta pe care-o merităm.ca şi când cineva te tunde după ce luni de zile ai refuzat vehement acţiunea asta pentru că vroiai să păstrezi o urmă a zilelor de suferinţă, până când marea schimbare va avea loc, dar nu s-a schimbat nimic şi părul tau e retezat cu plăcere...ca şi când afară e cald şi e vânt plin de mizerii iar în camera ta aerul stă rece, nemişcat, îmbâcsit de pereţii umezi, întunecat de norii acoperiţi cu blocuri...ca şi când o parte din tine se desprinde uşor si ia altă formă, nu se mai asortează cu întregul şi-atunci faci greşala s-o renegi, chiar daca ea rămâne aceeaşi parte...astea sunt lumile prin care trebuie să trecem până...unde? până...când?


pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro, design by Sebastian Schmieg
Termeni si Conditii de Utilizare