wearing the inside out

nu mai vreau să scriu

am pierdut noţiunea timpului şi m-am afundat în depresii de primăvară, aşa că-mi vine să zbier, cum fac vecinii mei la vreun meci de fotbal, să crape blocul cu pereţii lui subţiri, clujeni...că vreau în excursie. vreau la mare. pe plaja goală. vreau la bunici. pe dealuri. vreau prin oraşe necunoscute, cu miros străin şi ciudat. vreau la iarbă verde până mi-e frig şi vreau acasă. vreau la sinaia, vreau la buşteni într-o odaie cu 5 paturi şi 7 oameni. vreau să dormim şi să ne trezim obosiţi cu chef de cafea şi ţigară, cu pahare murdare şi mâncare proastă şi-apoi să ne plângem că ne plictisim. vreau la piraţi în vama veche, la un mic dejun cu vin alb şi salată de toate cele.

e cald si albastru aerul. cerul miroase dulce şi gustul ploii îmi stă pe limbă încă. ascult gary moore, muzica mi se impregnează în piele, pielea tresare, se zbârceşte. trebuie să scap de-aici urgent, trebuie să fug la mare.

play me. îţi dau voie.


Play me.

sunt jocul preferat al muştelor, al fiarelor sălbatice. roboţeii mă invidiază, pot să fac atât de multe, am un cv excelent, mă dau mare cu el; la naiba, am uitat că mi se termină câteodată bateriile dar nu-i nici o problemă, funcţionez şi doar pe bază de cineva care să mă folosească. alo, servus. am avut un vis atât de frumos! îndeplineşte-mi fantezia! sigur ca da. încântată de cunoştinţă, cu mare plăcere. play me pentru că-mi place să fiu ceea ce sunt, cu pioni, cartonşe, zaruri. "zarurile au fost aruncate. acum şi hainele." durez mult şi poţi să mă opreşti doar când pui stop. stop la semafor, stop la dulciuri, stop la discuţii. stopezi şedinţa foto când doreşti, jucătorule. pot fi şi fotbal dacă vrei, căci am de toate. poţi să m-apeşi pe pauză, am manual de folosire în cazul în care nu mă cunoşti. nu-i greu de învăţat, e în chineză, oricine se descurcă. sunt un joc extra ordinar, mai bun decât jumanji, mai bun decât counter strike, mai bune decât şahul, mai bun decât cap ou pas cap, mai bun decât ţară ţară vrem ostaşi, mai bun decât orice drog. Play me.


refulare

fanteziile vin pe stradă. muzica îmi induce o stare de reverie tocmai propice începutului de primăvară. fanteziile încep o dată cu piesa black magic woman de la santana, continua cu tracey chapman si-a ei give me one reason, iar pe la sfârşit, pentru a rămâne în aceleaşi note cu totul diferite, apare michael jackson cu dirty diana ... fanteziile merg pe trotuar, lângă mine. nu mă depăşesc. zăbovesc în mintea-mi perversă până ce intru în bloc. în lift deja se sparg şi se-mprăştie, curg înapoi pendant que moi, eu urc până la 8. în faţa uşii încerc să-mi amintesc. "despre ce vorbeam adineaori cu mine?" învârt cheia şi nu mă gândesc la organe genitale, nici măcar la alte părţi ale corpului. uman. nu mă gândesc decât la ceea ce scriu acuma. prevăd primul cuvânt cu care-am început însemnarea de azi, imi imaginez virgule şi semne de exclamaţie! the show must go on... (nu de alta, dar ascult queen acum). aşadar, ajung aici şi scriu astea. mai e vreo fantezie-n capul, corpul şi sufletul meu?
în nici un caz...


7 reguli pentru o viaţă roz (care să-ţi dea impresia că te vrea)


1. fiecare face ce vrea (atâta timp cât vrea să scape din sistem)
2. fără pauze lungi în preludiu (pentru că devii pasiv şi timpul ţi se scurge)
3. nu te îmbraci când mergi la baie (ci rămâi aşa cu gândurile şi preocupărie prezente, să poţi aprofunda)
4. insistă (altfel rişti să pierzi totul)
5.a) pe-alocuri grăbit (ca să nu pierzi trenuri şi să n-o iei pe cărări greşite)
b) pe-alocuri agresiv (fiindcă trebuie să demonstrezi că ştii ce faci)
6. zăboveşte 10 minute în postludiu (şi uită de tot ca şi când timpul s-ar opri pentru tine)
7.dă feed-back despre numărul orgasmelor şi despre ce n-a fost bine ( - mândreşte-te cu succese şi repară-ţi greselile)

asta până când te întâlneşti cu iubirea aia veritabilă ce durează 3 ani. când apare asta...poţi să ştergi tot pentru că sistemul o să te înghită(căsătorie), timpul n-o să te mai intereseze, aprofundatul n-o să fie necesar(obişnuinţa), de pierdut o să-ţi pierzi nu doar minţile ci şi fericirea(odată cu despărţirea), toate cărările vor fi întortocheate şi n-o să mai ştii ce faci, postludiul se va transforma în somn iar greşelile vor deveni subiect de laudă...


texte regăsite: 'de ce devin bărbaţii femei?'

(ana777- "you see it, don't you")

m-am gândit să-i fac o surpriză; să mă afişez ca un poster în faţa facultaţii şi să aştept pauza dintre ore.să ne întâlnim şi să povestim la o cafea.Şi parcă un avion mi-a trecut prin creier în momentul în care am rămas, totuşi, în troleul ce duce spre casă (fără să cobor în staţia prin care ajungeam la el) - trăznindu-mi ideea că 10 minute de pălăvrăgeli nu mi-ar fi de ajuns şi...el n-ar fi lipsit in nici un caz de la curs.m-am cufundat in scaunul troleului şi am "meditat" ca un ţăran îngândurat asupra schimbării. obsevam încet cum un îndelungat proces de 3 ani (procesul iubirii noastre) ajunge acum la schimbarea asta bruscă (deşi treptată, resimţită subtil în ultimele luni) a comportamentului mai degrabă, sau nu ştiu, a gândurilor mele cîndva atât de romantice şi stoice, prin care înotam iubind necondiţionat,ne-cerând nimic în schimbul darurilor mele, nici măcar cuvinte, nici măcar priviri...în apa în care mă simţeam atât de "poetesă" atât de suferindă şi de neînţeleasă, foarte baudelair-eana. schimbare în ce? în sentimentul echitaţiei, al egalităţii, transformându-mă într-o feministă mediocră...ce-şi agresează bărbatul ca să răspundă tuturor dorinţelor ei...
"femeile cer din ce in ce mai mult şi oferă din ce în ce mai puţin". impun bărbaţilor tipare prin cruzimea lor psihologică, mutilându-i. câte dintre femeile de azi visează la "prince charming"? TOATE. el trebuie să fie deştept,să fie gentil, să fie frumos, să facă nu ştiu ce, să îndrăgească pisicile, să fie satisfăcător- şi mai mult de atât- în pat...
noi, monstruleţele de azi, avem toate câte-un exemplar (unicat, ca bolurile de ceai japoneze) de "Pat al lui Procust" cu saltea extra-gonflabilă cu apă, cu margini de aluminiu extra-rezistente la cătuşe şi alte accesorii erotice şi nu în ultimul rând cu baldachin super- transparent pentru a ne făli şi minuna una alteia cu rezultatele experimentelor pe bieţii cobai: "-vai dragă, al meu nu bea DELOC! - oh, te invidiez, unde l-ai găsit???"



nici o iubire nu e o ratare !(re...)


aşa cum spune profa. aşa e. din prima iţi rămâne vama veche cu ana şi-am să mă-ntorc bărbat, din a doua-ţi aminteşti de sexul bun şi luna amară şi e atât de frumos să visezi cu ochii deschişi la cea de-a treia, în speranţa că, toamnă fiind, să te confunzi cu filmul, să trăieşti un sweet november fară să ai cancer petrecând totuşi fiecare clipă ca şi când mâine timpul te-ar distruge cum ţi-a demonstrat clar finalul lui irreversible în cazul în care-ai înţeles ceva din firea lui david lynch, nu c-ai fii destul de inteleaptă dar aşa, de bun simţ măcar, pentru oamenii din sala de cinematograf.
şi până la urmă nu trebuie sa-ţi spargi venele asa cum fac asistentele din jurul tău când iţi recoltează savurosul sânge gras dar fără zahăr şi după ce-ţi fac vânătăi în inimă şi-n trup iţi spun cu ironie că ţi-a crescut colesterolul din cauza plânsului şi ţi-a scăzut glicemia c-ai vrut să renegi ciocolata! păi cum? "noi toţi suntem ciocolatăăă, va veni cineva şi ne va mânca!"


autoportret


..pot să spun ca Vama Veche: " N-am mai visat de mult că pot să zbor/ Şi nu mai ştiu exact unde e marea şi ce culoare are/ Şi sunt atât de multe cuvinte pe care nu le ştiu..."
dar lipseşte curva în ochii căreia să văd toate astea, lipsesc eu din mine. cineva m-a furat cândva şi nu pot să scap, sau nu vreau;
oricum, buburuza o vezi o dată, data viitoare e întotdeauna alta, aşa cum serile de folk se termină odată cu sesiunea de vară, aşa cum nimeni nu mai poate ieşi la o cafea dimineaţa înainte de 9 şi vara işi pune amprenta asupra mea, ca o ştampilă veche pe care o tot apasă ăl' de sus în tuşul de vicistitudini pe care mi le imprimă apoi cu uşurinţă, făcându-mă să uit de ce mănânc, să uit de ce respir
să uit CĂ exist. nimeni nu poate să "sărută-mă-n urecheee, la vama vecheee!" fiindcă nimeni nu mai ştie cine sunt.bine, nici eu n-am ştiut vreodată...


stare

parcă ţi-e frică de mine. parcă sunt o scorpie, parcă sunt o gaie, o vagina dentata, o leproasă fără carne, fără şanse de trăit, o pacientă perfectă a unui spital de nebuni (pentru că mănânc zahăr în public).dar mie-mi place să fiu nebună, îmi place să fiu scorpie atâta timp cât nu-mi porţi frică...mai ştii, poate ţi-e frică de oameni în general, şi-atunci nu oi fi eu de vină pentru că nu vrei să vii sub umbrela mea... priveşte-mă. zi-mi că nu te sperie ochii mei larg deschişi, ori închişi. recunoaşte-ţi neputinţa de iubire, de dăruire totală aşa cum o fac eu. recunoaşte că nu mai ai răbdare şi vrei să ieşi din poveste. nu mă ţine aşa până vine toamna. toamna sunt deprimată mereu, cad frunze, totul e galben, doliu, durere. lasă-mi toamna liniştită. pleacă acum...


de ce sa nu fii femeie?


de ce mă stresează când aud pe cineva zicând "fii bărbat!"...de ce nu există decât expresia "a îmbărbăta" şi nu există şi una de genul "a înfemeia". şi mă tot întreb ce ar putea însemna "fii femeie!"...în ce context să-i spui asta unei femei...şi de ce.. cum ar putea o femeie să demonstreze că e femeie? prin sex? prin comunicare verbală? prin ce, dacă unui bărbat i se cere atât de uşor să-şi demonstreze forţele fizice şi psihice iar el la rândul lui se conformează...
dacă mie mi-ar spune cineva să fiu femeie cred că m-aş simţi puţin jignită, deşi n-aş avea voie având în vedere că unul dintre cele mai frumoase vise pe care le-am avut întrun adânc somn a fost acela în care mă sărutam pătimaş cu o altă femeie, în iarba verde foarte crud, sub cerul foarte transparent de-i vedeam pe hava şi adam savurându-şi fructele interzise...ciudat, foarte ciudat sentimentul meu de femeie în devenire şi sentimentul meu de cunoaştere,de o poftă devastatoare, de o mare curiozitate faţă de identitatea feminină. cine sunt eu? cine e ea? mai ales cine e ea! ..


ce-mi place mie?

(îmi place pink floyd, deci în afară de asta)
îmi place să-mi lipesc urechea de vană,întinsă pe burtă în apă, chinuindu-mă să stau doar pentru a-mi auzi omuleţii ce lucrează în mine, cei care trag de maţe, pompează sânge, cei care lucrează la Plămâni srl. îmi place să-i aud lucrând.
îmi mai place noaptea pe tren când incerc să dorm,dar intru întro stare de radio şi prin corp mi se perindă toate vocile pe care le-am ascultat în ziua respectivă.deşi nimeni nu vorbeşte, mie-mi vine incontinuu să răspund.
nu-mi place că mai demult, tare demult, obişnuiam sa fardez icoana din stânga în fiecare duminică la biserica din centru. şi nu-mi place ca tot atunci ma comportam ca o gravidă proaspătă (la numai 12 ani) şi-mi venea să vărs când îşi scutura popa cădelniţa. atunci s-a legat dracu de mine dar nu am invăţat sa-i vorbesc decât pe la 18 ani cand îl devoram pe baudelaire cu tot cu ţărână şi cu tot cu "Ô, satan, prend pitié de ma longue misère!".


<< pagina anterioara pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro, design by Sebastian Schmieg
Termeni si Conditii de Utilizare