wearing the inside out

omikuji (3)

Mi s-a părut că plouă ori că ninge, oricum, nu era senin; nimic nu era senin în ziua ei. Era ca un ghem de păr negru, era îngrozitoare, nici nu ştiu cum mai puteam să o privesc. Şi nici nu ştiu ce m-a făcut s-o strig. Miako. S-a oprit o clipă încercând să afle de unde vine vocea. Dar vocea nu venea de nicăieri. O strigasem din mine.
Miako, ai să trăieşti fericită până la adânci bătrâneţi. Miako, ai să te inconjori de braţe de femei şi de bărbaţi şi ai să explodezi în plăceri ori de câte ori vei vrea.
Miako, ia un răvaş de la templul meu.


Omikuji (2)

Eram într-o bibliotecă plină de oameni. În seara aceea trebuia să aştept marele dezastru, cu toţii ştiau că se vor prăbuşi casele peste noi. Am încercat să-mi fac bagajele şi-mi spuneam că o să mă mut la bunică-mea, fără probleme. Îmi şi venea în minte apartamentul ei ciudat, cu holul pictat în roşu cărămiziu, arătând ca un esofag bolnav. Şi nu ştiu de ce biblioteca arăta ciudat. La un moment dat apăreau nişte fete în spatele unor mese pe care aveau etalate cutii întregi de nasturi. Nasturi, nasturi, nasturi... iar unele coseau, altele sortau nasturi. M-am apropiat de una şi i-am spus: am şi eu o rochie din dantelă dar nu pot s-o port aşa, am nevoie de-o căptuşală din satin. ce îmi recomandaţi ? puteţi să-mi faceţi aici treaba asta? fata s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit, dar nu mi-a dat răspuns. aşa că am plecat mai departe, oarecum furioasă. Am ieşit din bibliotecă. De-a lungul trotuarului se înşirau cuminţi oameni cu nimicuri de vânzare. Ca în fiecare an de mărţişor, era o primăvară epileptică şi rea, aveai impresia că-n orice moment o să fulgere şi-o să tune. Trebuia să-mi port umbrela peste tot.. Şi drept să spun, n-aveam niciun chef să mă flenduresc printre oamenii ăştia îndulcitori de vreme, amăgitori de bucurie. Şi nici nu i-am luat în seamă.. până când un tip m-a strigat pe nume. Miako !

M-am întors din drum şi-am rămas împietrită privind în gol. Aşteptam să mai strige odată, deşi păream cam imbecilă, în mijlocul atâtor oameni printre care cu siguranţă mai existau şi alte Miako.. Am stat aşa vreo trei minute, până am hotărât să plec mai departe. Aveam o stare mai mult decât ciudată, ceva se întâmplase cu mine în timpul cât am ascultat miako. Dar am plecat acasă.


În lumea poveştilor mele.

Am ales un titlu pe care l-am mai folosit cândva. Întotdeauna mi-e dor să scriu aici, sunt atâtea faze prin care-am trecut! Şi blogul ăsta păstrează amprentele a cel puţin trei îndrăgosteli, două despărţiri şi mulţi prieteni frumoşi. Dar am intrat, de fapt, să vă invit la o lectură hazlie, pe blogul lui Marius Casian. S-a apucat de scris teatru şi încearcă o nouă poveste în pădurea narativă. Tot cu pitici şi alte pesonaje faimoase :)
ne vedem, aşadar, acolo!


Omikuji (1)

Când mi-am scăpat scrumul pe caietul deschis prima dată am luat un creion şi l-am conturat. Daaa, desigur, bileţelul cu numărul 1333 şi bileţelul cu numărul 1185 exact în era Kamakura. Oare de ce să ne gândim la vremurile alea? Un fapt neaşteptat persoana pe care o aştepţi vine cu întârziere despre dragoste nu nu e cazul acum să nu ne grăbim deci mai aşteaptă. Aşa a început totul. Mă jucam de-a şoarecele şi pisica pe întuneric şi-mi număram iubiţii. R de la răţuşcă avea să nu mă uite niciodată, A de la albastru să-mi plângă mai ceva ca un copil în poală, O de la odată ca niciodată fiindcă avea finaluri fericite, P de la punte sau pod cu flori şi ciocolată, F de la frică şi spaimă şi nelinişte nu, cu el nu poţi să te fuţi zicea o prietenă, cu el poţi doar să ţi-o tragi. Uneori am impresia că-mi uit identitatea sau mă golesc de ea şi sunt…

Sunt Miako. Azi împlinesc şaptezecişişapte de ani şi nouăsutedouăzecişitrei de răvaşe care mi-au prezis destinul.

omikuji= răvaş care prezice viitorul, de obicei cumpărat
din templele shinto la fiecare început de an (în Japonia)


O pisică gri, aproape neagră


povestitorul:

Domnul Meek este pălărier şi lucrează împreună cu soţia sa pentru 6 penny. Vopsesc pălării. În timpul liber, soţia domnului Meek scrie. Domnul Meek, însă, e un misogin de modă veche şi consideră că soţia lui nu ar trebui să practice această artă. Soţia domnului Meek se răzvrăteşte şi se răzbună ori de câte ori are ocazia. Într-una din zilele în care domnul Meek lucra la o pălărie, pentru 6 penny, soţia lui îi dărui un manuscris. Domnul Meek făcu un gest, dezgustat de soţia lui, dar spre surprinderea acesteia se aşeză comod între pălării şi începu să citească plictisit.

dl. Meek:

Personaje: Lorelai, orfana, Beatrice, scriitoarea ratată, Jane, feminista radicală, Ursula, bunica lui Alice, Julie, studenta la psihologie, Alice, fiica lui Beatrice, Femeia anonimă. Actul unu, scena unu. Decor de stradă, noaptea. Pe trotuar se plimbă încet şi fără chef Jane. Jane are 25 de ani şi e roşcată. Jane (singură, vorbeşte cu voce tare):Căcat. Încă-i mai simt gustul, încă mai am senzaţia c-ar curge din mine. încă mai am pe limbă cuvintele alea blestemate pe care nu pot să le scuip nicicum, de genul "te iubesc", "mi-e foarte dor de tine". dar toate senzaţiile de gust, văz, auz...bla bla bla...aşa...că-i iubesc pielea, mda, orgasm. Căcat. Vreau să-mi ies din piele. cred că-l iubesc.

(face o mică pauză, îşi priveşte soţia cu coada ochiului. reia lectura.)
Actul unu scena doi. aceeaşi stradă, noaptea. Jane doarme într-un colţ. În scenă apare Julie, brunetă, înaltă, studentă la psihologie, de vreo 20 de ani, tristă şi absentă. O priveşte pe necunoscuta care doarme, strâmbă din nas dar rămâne impasibilă. Vorbeşte în şoaptă, aproape plângând. bun.
Julie: Suntem morţi. Fiinţele noastre nu au nici un sens în lume, despărţite. suntem de-a dreptul morţi. pur şi simplu nu mai existăm. şi ceilalţi simt că am intrat deja în putrefacţie, că viermii se plimbă frumos prin noi. ne uităm în oglinzi diferite, ne imaginăm în alte lumi. suntem morţi. eu n-am putrezit de tot...şi probabil că de-aia mă gândesc atât la astea...sigur că nu ne putem reîntregi. ar fi împotriva legilor naturii să înviem. lucrurile astea nu se întâmplă, trebuie să ne consolăm cu moartea. mă simt un mort proaspăt, sângele abia mi se răceşte.

Jane se trezeşte ameţită, se sprijină în mâini, o priveşte cu greu pe Julie.
Jane: Les amours jaunes? ce tot îndrugi?

Julie: mes domages...demoiselle!

Jane: eh...voi franţuzii...plini de aere importante. ai noroc că eşti femeie. cum stai cu identitatea?

Julie (face un pas înapoi speriată, apoi zâmbeşte): oh la la! supraeul, subeul şi eul meu se ceartă pe ce spui tu. bem ceva la Chat Noir?

Jane: nu prea-mi permit să pierd vremea cu pizdulici de-astea, aşa ca tine... ştii tu, kind of clever dicks. şi-apoi...am impresia că tocmai urmează să intre cineva în scenă.

Julie deschide gura dar nu apucă să spună nimic, fiindcă apare fugind furioasă Lorelai, blondă, de cel mult 14 ani. abia respiră, ochii-i sunt mari şi umezi, îşi roteşte privirile peste tot ca şi cum ar căuta un loc să se ascundă. se ghemuieşte lângă Jane, într-un final. Jane tace, îi admiră buclele aurii, îi observă aparatul dentar, îi soarbe din priviri buzele muşcate şi lovite. în jur- linişte, întuneric, frig.
Lorelai: fugea o ţigancă după mine... bla bla bla zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz irelevant zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzşi totuşi...sunt fericită.
Jane (o priveşte intens, captivată de cuvintele ei): ca un magnet cu pol opus...

Julie: Poftim?

Lorelai: mi-e foarte somn. pot să dorm puţin cu voi?

Jane: cum să nu?

Julie: eu nu dorm aici!

Jane şi Lorelai se ridică şi pleacă împreună, rămâne Julie singură, se întinde pe jos şi începe să numere stelele.


Actul III, scena 2

[ acelaşi decor, aceleaşi personaje. Grandios, cu paşi mari şi încet, în scenă îşi face apariţia Marele Anubis. Anubis e un hermafrodit frumos în floarea vârstei. Pe cap poartă o coroană de spini artificiali cu diamante şi cristale. Se opreşte, priveşte publicul ]

Anubis: Racine, unde-mi sunt ochelarii?

Racine: (îngenunchează) n-n-n-n-u ş-ş-ş-ş-tiu măiestate.

Anubis: Pleacă. Meditează în căcat cu camarzii tăi. Mă descurc.

(Racine se strecoară printre copaci şi personaje)

Godot : (spre Milly) Suntem în pădurea narativă?

Milly: dar...dar...Tot aici am fost şi ieri!

Pitic1: shhhh....nu fiţi idioţi! Marele Anubis vă va pedepsi! (rânjeşte cu poftă)

Anubis: Da. Oui. Yes. Si. Hai. O să-mi încep discursul. Într-o viaţă anterioară am fost orator. Acum sunt hermafrodit. Ce ţi-e şi cu morţii ăştia. Rien de rien. Aştept de-o viaţă, adică de ultima viaţă, adică asta nu cea de orator, aştept personaje care să-mi umple pădurea. Nu sunt pădurar. Nici vorbă! Aşa sunt eu. Se face linişte când gândesc. Iar când mi-o trag e mare gălăgie. Partenerul meu, mă rog, partenera, partenerul, partenera, ah, da...Îmi place să fiu macabru, sadic, masochist. Îmi plac glumele de prost gust şi oamenii urâţi. Cu toate astea, nimeni nu are voie să mă judece. Punct. Aici suntem în iad. Aici vom convieţui o veşnicie şi fiecare va scăpa în momentul în care va face un lucru bun. Bine-aţi venit în pădurea narativă! (toţi aplaudă convulsiv, hipnotizaţi) Fiecare dintre voi are dreptul să mă întrebe o întrebare o singură dată şi-i voi împărtăşi din geniul meu înţelept şi neînţeles. Începem cu doamna. (se uită spre Milly)

Milly: (sfioasă) Sunt virgină...

Anubis: Îmi pare rău, virgino, aceste cuvinte nu constituie o întrbare. Trecem la domnul de lângă tine. (îl priveşte pe Godot şi rânjeşte)

Godot: Aveţi o ţigare?

Anubis: Am întrebat oracolul. Ceea ce nu e bine. Fumez doar trabucuri.Următorul.

Pitic2: (ridică o mână zâmbind) Marele Anubis...

Anubis: Ajunge. Următorul.

Hamlet: A fi sau n-a fi?

Anubis: Îmi plac ăştia de genul tău...domnu'...

Hamlet: Hamlet!

Anubis: Următorul!

Pitic1: Cum putem deveni idioţi?

Anubis: Citeşte o traducere idioată din Martin Page. Next.

Racine: La ce sunt bune tragediile?

Anubis: Să te ştergi la fund cu ele! Înţelegi? Merde. On est dans la merde. merde. merde. merde. merde.

Pitic1: (melancolic, înspre Pitic2) Idiotule...

Milly: prieteni aruncaţi virgini...God...

Godot: fumatul...fumatul...

Hamlet: am nevoie de-un dicţionar. a fi?

Pitic2: Alice în ţara piticilor...

Pitic1: Albă ca Zăpada şi cele 7 minuni...

Pitic2: Scufiţa adormită...

Pitic1: Frumoasa din pădurea roşie...

Pitic2: Albă ca Alice şi cei 7 frumoşi...

Pitic1: perversule...Scufiţa-Zăpadă în ţara pădurilor...

Pitic2: 7 pitici adormiţi...

Pitic1: pădurea minunilor de culoare roşie...

Pitic2: Pădurea noastră!

Pitic1: Doar a noastră! Idiotule! Je ne capitule pas!!!!

(în tot acest timp, pe parcursul dialogului, toate celelalte personaje au adormit în diferite ipostaze. Piticii se iau de mână şi zburdă râzând până se lovesc de statui, şi cad inconştienţi.)




Fin









Actul III, scena 1

[ acelaşi decor. Piticii nervoşi jonglează şi dansează, Hamlet priveşte cerul şi contemplă norii cu mâinile ridicate, Godot se descalţă, Milly culege flori şi se apropie sfioasă de statuile aşezate în poziţii mai puţin decente. Un bătrânel cocoşat se apropie de mijlocul scenei, găseşte un butuc mai înalt şi se chinuie să urce. După ce reuşeşte, se uită prin jur şi strigă ]

Racine: ăăă...mă scuzaţi...de....întrerupere. Ăăă... bună ziua. Merde. Îmi acordaţi ...un minut? mes couilles... vă rog frumos! (izbucnind ca un ghemotoc rău şi ţepos, din toate puterile) heeeeeei! (toţi rămân tăcuţi) Stimaţi cetăţeni. Stimate doamne. Dragi copii. Numai puţin. (îşi caută ceva prin buzunare) Având în vedere şi ţinând un mare cont de senzaţia că există posibilitatea probabilă ca în viitorul apropiat, dat fiind faptul că circumstanţele în care se află contextul nostru se impun în atmosfera aceasta glacială, astăzi, toamna târziu, îl voi invita aici pe regele pădurii narative să ţină un mic discurs noilor săi locuitori. (Îşi întoarce privirile spre culise, aşteaptă. Toţi rămân încremeniţi cu gurile căscate. Godot o priveşte pe Milly, ceilalţi privesc spre culise)


Actul II, scena 2

[ Godot şi Milly rămân surprinşi de peisaj, trec pe la fiecare copac, observă poziţiile Adamilor şi ale Evelor, îi imită ironic; flirtează, se joacă. îl întâlnesc pe Hamlet contemplând o statuie ]

Godot : Bonjour...Je m'appelle Godot. Le dernier Godot.

Milly : Bună, oameni fericiţi!

Hamlet : (încet) salut. eu sunt Hamlet Amnezicul.

Milly : şti cumva pe unde e pădurea narativă? ne-am rătăcit...

Godot : ei...nu ne-am rătăcit. piticii ăia împuţiţi au zbughit-o înainte şi noi...noi...noi suntem obosiţi. înţelegi, nu? nu putem alerga după doi pitici idioţi!

Hamlet (îi priveşte tâmp) : care pitici? scuze, dar...şi eu caut pădurea narativă.

Milly : de unde eşti?

Hamlet : ah...n-aş putea să spun cu siguranţă. mă gândeam tocmai c-am citit ceva despre comunism, despre...da, despre bolnavi...cu capul. cineva le povestea...

Godot : nu mă interesează bolnavii. moarte pocitaniilor !

Milly : (uimită) comunism?

Hamlet : zicea ceva de genul... "ştiţi ce-i aia o utopie? utopie se numeşte când eşti în rahat şi vrei să ieşi din rahat dar nu poţi să ieşi din rahat. Şi-atunci te aliezi cu alţi camarazi de rahat, vă adânciţi în rahat şi cugetaţi până când o idee de rahat vă vine. apoi ieşiţi din rahat. problema e că trebuie să vă uniţi foarte mulţi în rahat ca să puteţi ieşi cu adevărat." (râde)

Godot: (serios) une utopie c'est lorsqu'on est dans la merde.

Milly : eu...nu prea am prieteni.

Hamlet : (aruncând priviri insidioase celor doi) vă las să discutaţi. mă duc să-mi caut piticii. (iese în fugă)

Godot : stai puţin! ziceai că nu cunoşti nici un pitic! stai! (furios, se trânteşte pe jos. gesticulează nervos, urlă, se calmează. se întoarce spre Milly) : ziceai ceva de prieteni? deşi nu mă interesează...

Milly : mi-au expirat.

Godot : de ce eşti îmbrăcată aşa?

Milly : ...şi i-am aruncat la container...

Godot : te-a părăsit iubitul?

Milly : ...oricum nu mai aveam nevoie de ei...şi nici ei de mine...

Godot : ce trist!

Milly : mă tot întreb...oare cum o arăta pădurea asta? (se uită prin jur) ai un nume prea lung. pot să-ţi spun God?

Godot : (plimbându-se) spune-mi cum vrei. treaba ta. nici "Milly" nu-mi prea place, dar n-o să-ţi zic tocmai Madonna.

Milly : nici nu mi-ar conveni să fiu imortalizată într-un tablou. oare cum acceptă unii să fie fixaţi pe veşnicie în fotogragii?

Godot : (privind un Adam cu o mână aşezată pe fructul interzis al unei Eve) scârbos.

Milly : (se înroşeşte la faţă) dar Hava pare fericită...

Godot : eu zic să mergem. trebuie să găsim nenorocita de pădure.

Milly : ...poate chiar e...

[ pornesc spre culise ]


Actul II, scena 1

[ scenă cu copaci. fiecare copac are câte-un măr; la umbra fiecăruia se odihnesc un Adam şi-o Eva (statui) în diferite ipostaze. Hamlet intră în scenă lent, gânditor. e îmbrăcat în blugi strânşi, un lanţ îi atârnă din buzunar, are cercel în sprânceană şi în limbă. se opreşte şi ridică mâinile spre cer ]

Hamlet : A fi sau n-a fi? (se aud râsete) asta...era întrebarea? (cade pe gânduri) îmi aduc aminte de copilărie...cât de bine şi frumos era...verile şi primăverile însorite le petreceam pe lângă, casă, prin păduri, în jurul blocului, pe la fabrici şi uzine...Romeo îmi era prieten bun. eram gelos pe Julieta câteodată, fiindcă mi-l lua şi-l ascundea pe unde...nimeni nu ştia. Romeo era bun cu mine...fumam iarbă în cimitir, îmi dădea din ţiările lui. Julieta în schimb era depresivă...la 14 ani deja îşi injecta...tot felul. [ se plimbă melancolic printre copaci. în timp ce hoinăreşte pierdut cu mintea, în scenă îşi fac apariţia Milly şi Godot. ]


Actul I scena 2

[ e dimineaţă; Godot şi Milly dorm aşa cum au rămas înţepeniţi unul în faţa altuia, în scena precedentă. Zburdând, ţinându-se de mână, apar doi pitici nervoşi; modul în care sar e contrar expresiilor de pe feţele lor, dar e singurul mod în care pot să se deplaseze. Traversează scena de mai multe ori ]

Pitic1: ooooooooo! Să ne opriiiiiim!

Pitic2: poftiiiiiim? de ceeee?

Pitic1 (foarte nervos): Am văzut doi oameeeeni!

Pitic2: Undeeeee?

[ pitic1 se opreşte brusc, furios; cade, cad amândoi iar celălalt începe să plângă ]

Pitic1: ne oprim! înţelegi? ne o-p-r-i-m! (pitic 2 plange) Cât e azi?

Pitic2: Nu-i treaba ta!

Pitic1: zi-mi cât e azi, altfel te pun să-ţi imaginezi o frânghie de rufe cu 2 cămăşi crucificate!

Pitic2 (ii observă pe Godot şi Milly) Oameni!

Pitic1(tremurând de nerăbdare): Eu ce-ţi ziceam? (îi trage o palmă)

Pitic2 (se scutură, începe să râdă) : ce-ţi mai fac pantalonii de a doua mână? pardon, de al doilea picior! a-ha-ha-ha (râde convulsiv)

Pitic1: Idiotule! (îi trage o palmă) Cât e azi??

Pitic2: Nu ştiu!

Pitic1: Minţi!

Pitic2: Hai să-i trezim! vrei? vrei? vrei? vrei?

Pitic1: Să-i trezim. Eşti un imbecil cumsecade.

Pitic2: Să le zicem de pădurea narativă?

Pitic1: (privind suspicios) adică...de pădurea noastră?

Pitic2: Avem nevoie de sclavi! cine crezi că sapă tot nisipul?

Pitic1: Idiotule! (scurtă pauză. se aşează) Ai dreptate...

Pitic2 (începe să sară de bucurie, se împiedică şi cade peste Milly) : Oh la laaaa! E femeie!

[ Milly se trezeşte, înspăimântată, se forţează să se ridice, ameţită ]
Milly: Idiotule! Sunt virgină!

Pitic1: Idiotule! ce-ai făcut?

Pitic2 (plânge, râde, plânge şi iar râde. se calmează) Nu cred c-am dezvirginat-o!

Milly (se întoarce către Godot, îl scutură să se trezească; Godot nu se mişcă) Lui ce i-aţi făcut? E mort? oh my god! (pauză scurtă) Quelle chaleur!

Pitic1: cum îl cheamă pe domnu'...?

Milly (se plimbă în cerc, câteva secunde, se opreşte) Godot!

Pitic1 şi Pitic2: Oh! Godot! Godot! Godot cel mai mişto! Godot le I-DI-OT! Godot! GO-DOT! GOD...oooo! (râs convulsiv)

Pitic1: Idiotule! Godot nu apare în piesă!

Milly: Indubitabil...şi totuşi...e aici! Oh! Godot! dulcele meu Godot! muguraşul meu înflorit! Prinţul meu pe cal alb! Iubeşte-mă! te legi?

Pitic2: (mirat, foarte atent, se apropie de Milly) Vă iubiţi? (cu lacrimi în ochi) Chiar vă iubiţi?

Pitic1: Idiotule! Godot nu există! N-ai citit piesa lui Beckett?(îi trage două palme)

Pitic2: aaa...deci...a propos...azi e Ziua Poeziei!

Pitic1: Acuma-mi zici? Idiotule! (îi mai dă o palmă. Pitic2 nu reacţionează)

Milly: Ziua Poeziei!!! God, trebuie să-l trezim pe Godot! E o zi de sărbătoare!

Pitic1: Scoală-l!

Milly: Sunt virgină!

Pitic2: E virgină...

[ în timpul acestor 3 replici, Godot are un ochi deschis şi ascultă atent. la un moment dat se ridică foarte repede, îşi deschide şi ochiul celălalt, deschide gura, cască, râde. O priveşte pe Milly. toţi ceilalţi îl privesc uimiţi ]

Godot: Eşti virgină?

Milly : eu aşa mă ştiu de când lumea! (orgolioasă, îşi ridică bărbia şi rămâne cu ochii spre cer)

Pitic1: Dacă tot e ziua poeziei, veniţi cu noi.

Pitic2: Da! Vă ducem în pădurea narativă!

Pitic1:(nervos, zbiară cât poate de tare) IDIOTULE! (coboară vocea) de ce le-ai zis? (îl plesneşte de 3 ori)

Pitic2: păi...nu ....ştiu....

Pitic1: Să mă ia dracu dacă nu-ţi dau cu ceva în cap! Măcelar cu ochi de dihor !

[ Piticii se iau de mână şi zburdă, la fel cum au intrat, nervoşi, vociferând ]

Milly: Mergem după ei?

Godot: imediat. Să-mi scot ghetele. (se apleacă, se descalţă cu greu)

Milly: Poţi?

Godot: Cred că da. Mergem.

[pornesc încet, plictisiţi, rotindu-şi capetele, observând mormintele înşirate. morţii nu mai erau acolo, nici fantomele. ]


pagina urmatoare >>


   
 
 
Powered by www.ablog.ro, design by Sebastian Schmieg
Termeni si Conditii de Utilizare